Zgomotul aparatelor la care eram conectata era singurul sunet care se imbina cu pasii grabiti din jurul mesei. Am privit in stanga, in dreapta, dupa care in sus. Am inteles ca pulsul meu devenea din ce in ce mai alert atunci cand calculatorul incepu sa semnalizeze un ritm rapid al batailor inimii prin inspaimantatorul ticait grabit. O lumina puternica imi lovii ochii si stiam ca nu mai e mult. Dar ma intrebam, oare cum e nimicul? Sa nu simti ce e in jurul tau… sa plutesti in gol.
Si… atunci cand mi’am dat seama ca nu mai imi amintesc daca eram inca pe patul de spital sau pe masa de operatii, sau daca masa de operatii era patul… am realizat ca au dat drumul anestezicului. Imi simteam spatele foarte rece, iar aerul din masca de oxigen parca ajungea din ce in ce mai greu la plamani. Perfuzia de sange era aproape goala, dar mai erau vre’o 3 langa ea, pentru orice situatie… doar exista riscuri, nu? Am inchis ochii, incercand sa imi pastrez puterea la fel cum facusem in ultima saptamana jumate, sau oricat timp trecuse de cand stateam acolo, asteptand ca sangerarea sa se opreasca ca sa plec acasa.
Insa nu am apucat sa plec acasa fara sa imi fii facut o vizita bisturiul ce mi’a schimbat viata, atat fizic cat si psihic. Zgomotele se auzeau din ce in ce mai incet in sala de operatii iar ticaitul aparatului nici nu mi’l mai amintesc… insa in tacerea profunda din mintea mea, simteam inca puterea cu care inima incerca sa mai pompeze sangele ce imi ramasese in corp… Stiam ca situatia era critica, insa nimeni nu vroia sa imi spuna asta. Stiam ca se poate intampla orice. Hemoragie, infectie… sau multe alte chestii care nici macar nu aveau legatura cu motivut pentru care eram eu in acea camera.
Am inceput sa privesc in jur din nou, desii totul era deja in ceata. Mintea nu prea ma mai ajuta, insa inca imi mai amintesc imaginile ce le deosebeam inainte sa se faca totul negru… iar apoi, nu stiu cum… s’a oprit totul.
Am simtit cum un pic de frig imi atinge corpul dupa care am inceput sa aud niste soapte in jur, acompaniate de sunetul rotilor patului. Si apoi, m’am vazut inapoi in salonul de reanimare, conectata la aparatele ce erau agatate deasupra patului. Nu aveam cum sa ma misc, iar taietura imbibata in betadina era cel mai ciudat lucru pe care l’am simtit vreodata.
Era destul de intuneric… cel putin pentru mine. Cum mi’am dat seama imediat ca eram inapoi in patul meu din salonul de reanimare? E simplu. Sunetul copiilor plangand din cauza unor probleme grave sau nu din jurul meu era doar o chestie din multe altele cu care eram deja familiarizata, insa nu obisnuita.
