Puterea indiferentei.

Stau de cateva saptamani... si ma tot intreb daca doar eu ma simt asa, desi e foarte putin probabil. Ce e slabiciunea aia pe care o aduce la suprafata o anumita persoana in vietile noastre? De ce o aduce? Cum o aduce? Nu am raspunsul acestor intrebari si nici nu prea ma incanta ideea de a'i lua personal un 'interviu' unei astfel de persoane. Stii foarte bine ca ma refer la tine. Tu esti ala care ma goleste de toata puterea de parca nu ai stii cu ce te joci. Te joci cu mine, cu orgoliul meu si cu mintea mea. E greu sa nu ma schimb. Nu am cum sa opresc chestia asta, insa nici n'as face'o daca as putea. M'ai facut mai puternica cu tot ce s'a intamplat in trecut iar eu nu iti arunc in fata nici o vina. Dar cum am ajuns sa scriu toata chestia asta pana la urma? E cel mai probabil ca tu sa nici nu o citesti...

Insa nu am scris'o pentru tine. Am scris'o pentru mine si pentru a ma descarca putin de ceea ce tin si voi continua sa tin numai inauntru. Las putin afara ca sa mai am loc pentru altele ce vor venii. Ma doboara unele chestii, iar eu constientizez ca este doar inceputul. Nu vroiam sa arat aceste lucruri, pentru ca nu imi place sa reprosez. Nu imi place sa ma plang. Nu imi place sa imi pun problemele pe umerii altora. Prefer sa fiu detasata, sau cel putin sa par.

Nu o spun ca sa ma laud, insa stiu ca sunt puternica. Sunt puternica fata de orice persoana din jurul meu... inafara de tine. Ma rupi in doua piese si ma lipesti la loc doar cand ai tu chef, asa, sa te mai joci putin.

Nu am de gand sa renunt. Nu am de gand sa continui. Nu am de gand sa fac nimica.

Sau probabil doar sa tin la tine ca inainte si sa astept o schimbare, un nou inceput sau ce'o mai fi ramas. Nu am de unde sa stiu.

Mereu am crezut ca opusul iubirii e ura, insa nu e adevarat. Opusul acesteia este indiferenta.

Imbibata in ceata chimica...

Zgomotul aparatelor la care eram conectata era singurul sunet care se imbina cu pasii grabiti din jurul mesei. Am privit in stanga, in dreapta, dupa care in sus. Am inteles ca pulsul meu devenea din ce in ce mai alert atunci cand calculatorul incepu sa semnalizeze un ritm rapid al batailor inimii prin inspaimantatorul ticait grabit. O lumina puternica imi lovii ochii si stiam ca nu mai e mult. Dar ma intrebam, oare cum e nimicul? Sa nu simti ce e in jurul tau… sa plutesti in gol.

Si… atunci cand mi’am dat seama ca nu mai imi amintesc daca eram inca pe patul de spital sau pe masa de operatii, sau daca masa de operatii era patul… am realizat ca au dat drumul anestezicului. Imi simteam spatele foarte rece, iar aerul din masca de oxigen parca ajungea din ce in ce mai greu la plamani. Perfuzia de sange era aproape goala, dar mai erau vre’o 3 langa ea, pentru orice situatie… doar exista riscuri, nu? Am inchis ochii, incercand sa imi pastrez puterea la fel cum facusem in ultima saptamana jumate, sau oricat timp trecuse de cand stateam acolo, asteptand ca sangerarea sa se opreasca ca sa plec acasa.

Insa nu am apucat sa plec acasa fara sa imi fii facut o vizita bisturiul ce mi’a schimbat viata, atat fizic cat si psihic. Zgomotele se auzeau din ce in ce mai incet in sala de operatii iar ticaitul aparatului nici nu mi’l mai amintesc… insa in tacerea profunda din mintea mea, simteam inca puterea cu care inima incerca sa mai pompeze sangele ce imi ramasese in corp… Stiam ca situatia era critica, insa nimeni nu vroia sa imi spuna asta. Stiam ca se poate intampla orice. Hemoragie, infectie… sau multe alte chestii care nici macar nu aveau legatura cu motivut pentru care eram eu in acea camera.

Am inceput sa privesc in jur din nou, desii totul era deja in ceata. Mintea nu prea ma mai ajuta, insa inca imi mai amintesc imaginile ce le deosebeam inainte sa se faca totul negru… iar apoi, nu stiu cum… s’a oprit totul.

Am simtit cum un pic de frig imi atinge corpul dupa care am inceput sa aud niste soapte in jur, acompaniate de sunetul rotilor patului. Si apoi, m’am vazut inapoi in salonul de reanimare, conectata la aparatele ce erau agatate deasupra patului. Nu aveam cum sa ma misc, iar taietura imbibata in betadina era cel mai ciudat lucru pe care l’am simtit vreodata.

Era destul de intuneric… cel putin pentru mine. Cum mi’am dat seama imediat ca eram inapoi in patul meu din salonul de reanimare? E simplu. Sunetul copiilor plangand din cauza unor probleme grave sau nu din jurul meu era doar o chestie din multe altele cu care eram deja familiarizata, insa nu obisnuita.

Sutita lol o.o

Am luat leapsa de pe blogu lu Kristine :)) e prea tare... lol aleg Marilyn Manson..:-? =))

1. Eşti bărbat sau femeie?

"Slutgarden" ? =))) wtf...

2. Descrie-te.

"The beautiful people" =))/ Posthuman wtf o.o

3. Cum se simt oamenii în preajma ta?

You and Me and the Devil Make 3 =))))

4. Cum ţi-ai descrie relaţia anterioară?

This is the new shit

5. Dar pe cea actuală?

Sweet Dreams

6. Unde ai vrea să te afli acum?

Running to the End of the World

7. Ce părere ai despre iubire?

Heart-Shaped Glasses (When the Heart Drives the Hand)

8. Cum e viaţa ta?

Born Again

9. Ce ai cere dacă ai putea să îţi pui o singură dorinţă?

"If I was your Vampire" =))))) wtf

10. Spune ceva inteligent.

Mutilation is the Most Sincere Form of Flattery

Viata

Stii si tu cum e, nu?

Cand iti spui ca nimica nu mai are rost, ca totul s'a dus. Iti impui sa nu mai fii fericit si asa respingi toate sansele de a avea momente de neuitat ce te inconjoara.

De ce sa te dai batut doar

pentru ca ai pierdut? Cum s

a nu mai lupti doar pentru ca ai cazut si acum ai genunchii juliti? Ce nu te omoara te face mai p

uternic, iar ran

a cu siguranta va face o coaja care pe urma se va inmuia cand faci dus. Pe urma iti vei amintii doar cand vei privii semnul de buna purtare. Insa ca sa traiesti, nu trebuie sa ai o buna purtare. Daca ai o buna purtare si faci

mereu ce ti se spune, iti pierzi parerea si vointa o data cu sansa de a fii fericit.

Nu iti spun sa nu asculti ce zic ceilalti... poate ca prin toate predicile ce ni le tin cei uhm 'maturi' se afla si niste lucruri bune

...

Asa ca... hai sa ne oprim din a simtii ce ne obliga altii, a gandii ce ne impun ceilalti si a face ce ni se spune ca sa traim, sa luptam, sa cadem, sa ne julim genunchii, sa facem dus ca sa ni se inmoaie cojile, sa privim semnele de buna purtare dupa ce acestea cad si sa radem gandindu'ne la cum plangeam cand mama sau asistenta de la cabinetul scolii punea 'o solutie colorata care face bine la buba' ca sa nu se infecteze proaspata rana.